Te urasc fiindca te iubesc!

Cea mai lunga zi a anului. Nu stiu cât soare e acum pe cer. Nu-l vad. Mi-e bine sa stiu însa ca alegerea mea se face vara, pe ziua, când toate ale vietii mustesc de glorie. Asa, în freamatul vietii coapte deplin îmi vad si mai limpede osânda de tine, derizoriul si tristetea asta care s-au insinuat în perdele ca un cântec de moarte subtire, îndelung, si nu mai vor sa plece.

Capitulez, dragule. Te parasesc si eu. Am obosit sa te iubesc limpede, naiv, bisericesc, fara raspuns. Te smulg cu sânge cu tot din rana care am ajuns. Daca ar fi sa fiu un soldat, si sunt, cad chiar acum secerata de gloante, dar în cadere ating macii cu fruntea. Ma vezi? Atât de frumos si de tragic te-am iubit.

M-am obligat sa-mi fac bilantul amintirilor, strânse fir cu fir din toate colturile memoriei, doar ca sa stiu si sa decid, în sfârsit, ca nu mai pot merge în umbra indiferentei tale fara sa nu ma urasc mai mult decât urasc acum certitudinea ca nu ti-a fost cu putinta sa ma iubesti macar putin din cât am visat, am vrut, mi-a fost sete, mi-a fost foame de tine si m-am mintit ca ma iubesti. Nu esti vinovat, desigur. Nu te teme de furia mea. Nu-ti pune pe umeri povara mâhnirii mele. Nu te voi judeca. Cum ar putea fi judecat cineva care nu poate da mai mult din putinul pe care se straduieste totusi sa-l simta ?

Mi-au trebuit zeci de nopti cu somn poticnit, otrava cafelelor fara sir, câteva zile de ploi dezlantuite, resturile crengilor rupte de furtuni, Georg Trakl deschis mereu si mereu la aceeasi pagina, ochii mei trecând aproape orbi peste litere si cuvinte, sunetul telefonului pândit felin-carnivor, linistea imperturbabila a aerului, departarea ta ca o boala incurabila, ramasa mereu la fel de mare si de tulbure, si eu, un vulcan singur de zbateri feminin-patetice, sa cred în noi doi si sa nu am niciodata dreptate.

Au fost zile întregi de culoarea pucioasei între mine si tine, inima mea s-a umplut de multe ori de scame, de mâl si de asteptare zadarnica, dar tu n-ai stiut, iar daca ai fi stiut, cum ai fi putut sa ma iubesti fara sa o faci din mila? N-am reusit si cred ca nici nu mi-a mai pasat sa fiu, de la un moment dat, macar o discretie eleganta, cu iz nobil si studiat, în viata ta. As fi vrut sa-ti vin în sânge ca un popor salbatic si cotropitor, cum e iedera pe zidurile caselor cu garduri înalte si secrete de la facerea lumii.

Am în fata un perete la fel de alb ca foile unei carti pe care mi-as fi putut scrie toate tacerile tale. Pe el îmi zgârii acum felurile în care mi-ai spus cândva ca-ti siroiau cuvintele în spatele linistii. Dar cum sa cred ca ai existat când cuvintele ti s-au împutinat în fiecare zi pâna au devenit amintiri? Cum sa te cred doar din taceri?
Eu m-am plimbat în ultima vreme prin cuvintele flamânde, pline de pofte ale strainilor. Eram legata la ochi de tine, mânata de fiori insuportabil de frumosi, lascivi, halucinanti, matasosi. Ascunsi… asa cum erai tu si tacerile tale. M-am gândit de multe ori, când se scuturau florile teilor pe strazile fara tine, sunt eu oare cu adevarat soldatul murind pentru cuvintele care trebuie neaparat spuse în vremea acestei vieti? Cine le va duce dorul? Cine le va sterge de tarâna si de praful uitarii, daca ele au însemnat atât de putin, daca n-au putut nici sa ne zideasca, nici sa ne naruie? … Dar mi-e bine daca ele ramân, chiar si asa, triste, dupa mine. Erau ale tale….

Asa cum îti vorbeste gândul meu acum, scormonind dureri mladioase, senzuale si penibile, m-as urî din toate fibrele daca as sti ca ai banui macar cât de jalnic, de desantat, de ilogic, si de patetic sufar… Stau si acum tot asa, cu mâna în dreptul inimii, cum am stat si în minutul în care am realizat ca nebunia vârtejului în care m-ai prins îmi va face inima prea mare pentru carcasa bietelor mele coaste, ca-mi va sari din trup si se va lipi de talpile tale, oriunde ar fi fost sa ma duca ele… Asa s-a întâmplat, ti-am stat mereu sub talpi. Poate drum ti-am fost, poate bumbac usor si moale, sa nu te ranesti când calci pe coastele din care au iesit suflete sângerate.

As fi putut înnebuni de durerea ca pleci, si mi-ar fi fost bine. Mi-as fi dat voie sa ies din matca si sa te urasc din toate aluviunile, mâlurile si putregaiurile stârnite de apele mele turbate, pentru ca stiu ca într-o zi oarecare m-as fi linisitit, iar furia mea ar fi intrat din nou în seninul care plecase odata cu tine. Dar ai ales sa pleci încet, în fiecare zi câte putin, iar eu a trebuit sa privesc ochii plecarii tale cu gratia statuilor antice, desi multe herghelii salbatice ai mânat prin sângele meu. Vezi tu spectacol mai trist al vietii decât tipatul tipat înauntru?

Când ies din mine si privesc femeia care am ajuns, sufocanta, sâcâitoare, cu exprimari excesiv dantelate, roz si penibile ca acadelele de prin bâlciurile de odinioara, aproape îti înteleg plictisul prost ascuns, graba cu care îmi aruncai în fata restul nervos al unei politeti elementare si zilele fara tine, ca niste ziduri de stânca, imense, decisive, insurmontabile.

Nu stiu daca ma vezi acum în gând. Esti o rana care ma strabate ca un pumnal încins ori de câte ori înteleg ca nu ma vei iubi niciodata mai mult decât azi.

Poate ca nu m-ai vazut prea des în afara trupului meu. La plecare, iata-ma, sunt eu, traversez holuri obscure cu halci de carne, magazii cu masti sângerânde, ochi lipiti de sare si de nopti albe, prosoape care te striga, femei lascive care îsi beau coapsele în otravuri de absint, rochiile mele triste, genunchii cu care m-am târât în iubirea ta cu rusine, încredere, sclavie si disperare. În toate, daca vrei, ma poti striga.

Plec din noi cu toate tacerile tale, cu piersici necoapte si cu câteva ploi ulcerate pe acoperisul care ne-a încaput cândva povestea de iubire. Cu dragoste, cu uitare, cu busuioc si cu furie plec…

@ Camelia Radulia

Comentarii Facebook
Cea mai lunga zi a anului. Nu stiu cât soare e acum pe cer. Nu-l vad. Mi-e bine sa stiu însa ca alegerea mea se face vara, pe ziua, când toate ale vietii mustesc de glorie. Asa, în freamatul vietii coapte deplin îmi vad si mai limpede osânda de tine, derizoriul si tristetea asta care s-au insinuat în perdele ca un cântec de moarte subtire, îndelung, si nu mai vor sa plece. Capitulez, dragule. Te parasesc si eu. Am obosit sa te iubesc limpede, naiv, bisericesc, fara raspuns. Te smulg cu sânge cu tot din rana care am ajuns. Daca…

Votul Tau!

0

User Rating: 4.5 ( 1 votes)

Lasă un răspuns

error: Freventa instabila, NU mai dati click inca o data :)